Acum cand totul s-a incheiat si cortina peste festival a fost trasa putem sa vedem totul la rece si sa avem o opinie mai clara a tot ceea ce a fost la Rasnov in acest an !

Din punct de vedere al spectacolului putem spune ca am vazut cateva trupe romanesti care nu numai ca s-au ridicat celor din afara dar le-au si intrecut… vezi TAINE sau BOLTHARD! Niste showuri exceptionale…, de asteptat la toamna noul album Taine. Dintre trupele straine mentionam exceptionala rapiditate si acuratete in executie al instrumentistilor dela trupa norvegiana KEEP OF KALESSIN . Pur si simplu am devenit fan al acestei trupe dupa acel recital! O alta formatie care mi-a atras atentia a fost formatia italiana THE FORESHADOWING cu un solist carismatic in zi mare, a reusit sa cucereasca inimile spectatorilor cu piesele lor dure dar pline de romantism.

Un mare plus pentru acest an a fost concertele acustice de la final, acolo am putut descoperi o trupa din Austria pe nume DORNENREICH; care au facut un show simplu si de efect. Ca este un profesionist desavarsit asta ne.a aratat-o a 2 a zi liderul acestei trupe (THOMAS REISNER) care in ciuda ca a cantat ultimul in seara precedenta , a fost prezent si la conferinta de presa, foarte volubil, degajat si interesat de tot ce s-a intamplat acolo. Poate pe viitor ar fi bine ca acest comportament sa fie imprumutat si de membrii trupelor romanesti !

O alta formatie care mi-a atras atentia de la acest festival a fost si trupa Israeliana WINTERHORDE care au venit cu mare bucurie la acest festival si nu mai conteneau sa multumeasca tuturor pentru invitatia facuta sa cante la Rasnov. Ei au venit ca o trupa completa cu un spectacol pe masura valorii lor, cu prezenta a 2 membrii la conferinta de presa , cu standul unde se puteau cumpara tricouri originale cu trupa si cu cd-uri, etc. Intr-un cuvant superprofesionisti! Si aici trupele romanesti ar trebui sa arunce o privire mai atenta si sa faca un pas mai mare spre profesionalism! Din pacate nu am intalnit nici o trupa romaneasca interesata sa vorbeasca cu postul nostru de radio sau sa ne ofere spre difuzare piese in cadrul acestui festival! Din pacate majoritatea trupelor romanesti inca se prezinta la astfel de spectacole cu gandul la o bauta si la niste mici  in loc sa-si faca lobby printre ziaristi si sa se gandeasca mai mult la marketingul trupei , la spectacol in sine ! Pentru mine a fost foarte curios faptul ca trupele straine mi-au dat cd-uri spre difuzare ori linkuri de descarcare a pieselor lor dar nici o trupa romaneasca nu ne-a contactat in acest sens cu toate ca logo-ul radioului era pe site-ul oficial al partenerilor OST MOUNTAIN FEST si sincer sa fiu , nu erau prea multe posturi de radio pe acolo !

Un alt punct mai slab a fost numarul spectatorilor, in jur de 500 cu tot cu ziaristi, sunetisti, organizatori, trupe…, oameni buni , veniti la concerte ca aici se vede valoarea unui sustinator al fenomewnului metal, rock, gothic sau ce ar mai fi el! Degeaba stam acasa si tot mutam lunkuri de pe youtube pe facebook daca nu suntem in stare sa platim un bilet decent pentru un astfel de festival (sau altul) !

In speranta ca nu am fost foarte critic pot spune in general ca acest festival trebuie sa continue si ca tot ce am simtit in cadrul acestui festival d.p.d.v. muzical a fost pozitiv si mai mult decat atat doresc sa transmit un mare BRAVO celor care s-au implicat in organizarea acestuia !

Benedek Robert – redactor http://romanianrockradio.caster.fm

OST Mountain Fest şi-a ţinut a doua ediţie în acest weekend, la Râşnov. La poalele muntelui, în umbra cetăţii, povestea rock de anul acesta a ţinut trei zile şi trei nopţi.

32 de formaţii din 14 ţări au cântat în poiana din Valea Cetăţii, de la orele prânzului până spre 2.00 dimineaţa. Muntele a răsunat de acordurile metalice, stârnind interesul localnicilor şi al turiştilor, unii cumpărând bilet de la faţa locului.

Cazaţi la corturi, la căsuţe sau la pensiunile din apropiere, participanţii la festival s-au bucurat în acelaşi timp de muzica bună şi de aerul curat, dar şi de o minivacanţă la munte, într-o zonă încărcată de istorie. Şi artiştii străini s-au declarat încântaţi de locurile pitoreşti, însă i-a impresionat şi entuziastul public român, venit din toate colţurile ţării.

Miniorăşelul construit pe terenul de biatlon a avut de toate: câteva standuri de bere şi unul de mâncare, mese şi băncuţe acoperite, toalete ecologice, standuri de merchandise (CD-uri, DVD-uri, îmbrăcăminte şi încălţăminte, accesorii, inclusiv pentru motociclişti, şi, bineînţeles, tricouri şi hanorace cu sigla festivalului). A existat inclusiv o „galerie” de fotografii, intitulată Live Aeons şi găzduită de un cort militar.

Pe patru panouri au fost expuse cele mai reuşite instantanee surprinse în concerte din România, dar şi de afară. OST a avut „monedă” proprie, reprezentată de jetoanele – evident – negre, ce au putut fi folosite pentru achiziţionarea produselor alimentare.

Vremea a ţinut cu rockul: într-o singură noapte a plouat, însă după încheierea concertelor. În rest, soarele a strălucit generos, aşa încât spectatorii au putut chiar să facă plajă în pauzele dintre recitaluri – inclusiv muzicienii străini, cum a fost cazul solistei de la The Way of Purity. Tiril Skardal, „o norvegiancă încercând să se bronzeze în România”, după cum s-a descris zâmbind, a fost încântată să ne viziteze ţara şi pe o astfel de vreme, deoarece la precedentul concert, în noiembrie, în Timişoara, până şi pentru scandinavii din trupa amintită a fost prea frig.

Vineri şi sâmbătă au evoluat în deschidere cele trei grupuri alese în urma preselecţiei din toamnă. În prima zi de festival, au deschis spectacolul Ka Gaia An şi Spectral. The Way of Purity (Suedia/Norvegia) au impresionat mai ales prin prestaţia solistei Tiril, care i-a cucerit din prima pe cei prezenţi prin stil şi dinamism.

Ruşii de la Put Solnca s-au impus prin atitudine, determinându-i pe cei din public să le scandeze numele. Deşi nemţi, Action Bass Tom Band n-au fost deloc „reci”, ba dimpotrivă, au încălzit şi mai mult atmosfera. Băieţii de la Piatra şi-au justificat prin valoare poziţia de pe afiş. Deja la lumina reflectoarelor, au urcat pe scenă Damned Spirits’ Dance (Ungaria), urmaţi de Taine. Headlinerii primei seri au fost italienii de la The Foreshadowing şi austriecii de la Dornenreich.

Şi cea de-a doua zi a început cu două grupuri tinere, dar care promit: Apa Sâmbetii şi True Mind. Alte patru formaţii româneşti au completat programul zilei: Deliver The God, L.O.S.T., Spiritual Ravishment şi Mediocracy, unii mai „nebuni” ca alţii.

Artiştii s-au dezlănţuit pe scenă, dar şi pe boxele plasate în faţa acesteia. Au sărit gardul de protecţie şi au cântat în mijlocul publicului, dându-le ocazia fanilor să-i atingă şi să-i vadă de aproape. Trupa israeliană Winterhorde s-a intercalat între aceştia şi alte două grupuri româneşti: Bolthard şi Laonlyness. Seara a fost încheiată de invitaţi de prestigiu: Keep of Kallesin (Norvegia) şi E-Force (Canada/Franţa).

Norii ce ameninţau să strice ultima zi de festival s-au risipit o dată cu primele acorduri. Tonul l-au dat cei de la Malpraxis, urmaţi de vecinii de peste Dunăre de la Eufobia.

Deathdrive, Akral Necrosis şi Sincarnate au demonstrat că metalul românesc e în plină creştere. Legiunea străină reprezentată de Insult (Polonia), Methedras (Italia) şi Fen (Marea Britanie) a făcut trecerea spre capetele de afiş ale serii. Solistul italienilor a făcut un show de zile mari: a sărit de pe scenă, a cântat pe boxe, a stropit spectatorii cu apă, ba mai mult decât atât, s-a aruncat în public, interpretând una dintre piese purtat pe braţe de admiratori.

Unul dintre cele mai aşteptate momente ale festivalului a fost, cu siguranţă, recitalul celor de la Negură Bunget, care şi-au adus pe scenă, ca de obicei, instrumentele tradiţionale de suflat, dar şi toba mare şi toaca. Timişorenii au fost la înălţime, fiind răsplătiţi cu urale şi aplauze la scenă deschisă. Au preluat ştafeta britanicii de la Onslaught, care i-au făcut pe rockeri să scuture şi mai abitir din plete, cu toate că trecuse de miezul nopţii, iar oboseala celor trei zile începuse să se simtă.

Nimeni însă nu s-a clintit de lângă scenă, trăind din plin muzica. Ultimii, dar deloc din urmă, au fost membrii grupului Din Brad, care au încheiat maratonul de rock de la Râşnov.

Trăgând linie, festivalul a fost unul reuşit, bine organizat: nimic nu a lipsit şi nici nu s-a întâmplat vreun incident. Poate şi pentru că şeful poliţiei locale a empatizat cu tinerii veniţi în poiană, fiind el însuşi amator de rock. Ca de fiecare dată la evenimentele de gen din România, publicul a fost destul de puţin, dar cei care au venit au compensat prin entuziasm şi energie.

Tânăra generaţie a avut câţiva reprezentanţi, copiii scuturând din cap mai ceva decât adulţii şi demonstrând că muzica bună îşi poate găsi fani la toate vârstele.

Cătălina Iancu

Sursa: www.adevarul.ro

„Va să zică noi sîntem pentru violenţă? – ne vor întreba. Desigur – le răspundem noi. Dar noi sîntem pentru violenţa revoluţionară”. Astea sînt cuvintele lui Lev Troţki, nu ale lui Twop Tiril, dar am o vagă bănuială că la auzul lor membrii THE WAY OF PURITY ar zîmbi complice. În orice caz, imaginea scenică a trupei pare să sugereze ceva asemănător. Înainte să înceapă să cînte, Tiril a ţinut şi ea un discurs pe o voce destul de plîngăreaţă, de natură să-ţi provoace mai degrabă o erecţie decît să trezească revoluţionarul din tine. Să nu mai zic că de cîte ori Tiril se lăsa dusă de headbanging îşi expunea în mod generos decolteul, ceea ce a subminat în continuare mesajul mesajului politic.

Membrii THE WAY OF PURITY iubesc atît de tare animalele [vezi aici un interviu recent cu trupa], încît şi-au intitulat o piesă Eternal Damnation To René Descartes. Deci da, membrii THE WAY OF PURITY au o apetenţă reală pentru circ. Tiril a demonstrat la Râşnov că pe lîngă multiplele ei calităţi, mai este şi o înghiţitoare de flăcări de mare clasă. Să nu fiu însă acuzat că nu iau în serios activismul politic. Uite, nu sînt de acord cu Chuck Klosterman – scriitor şi critic rock american, pentru cine nu are chef să caute pe Google – care a fost în stare să afirme că animalelor le place să fie mîncate. Cică they think it’s fun. În problema asta eu sînt cu Tiril – pînă în adîncul decolteului ei. Refuz doar să cred că basistului THE WAY OF PURITY i-a crescut o burtă aşa de mare de la mîncatul de ierburi. Dar ce fain a fost cînd a fuckuit guvernul român. Nici nu mai are importanţă pentru ce.

THE WAY OF PURITY au cîntat aşa: Sinner, Anchored to Suffocation, Burst, Egoist, Lycanthropy, 23rd Circle Breeds Pestilence şi Deathwish. Au cîntat adică aproximativ două treimi din albumul lor de debut şi au dat cel mai bun concert al zilei. Pentru că sînt buni. Şi ei se iau în serios, eu n-o fac. Deşi lucrează (mai nou) cu o vocalistă, nu pozează în ARCH ENEMY, iar imaginea cagulată a celorlalţi membri face mult pentru a-i individualiza în zona aceasta suprapopulată a melo-death-core-ului.

THE WAY OF PURITY

Prima zi a OST Mountain Fest-ului a fost de altfel una fără headliner. Ar fi putut să fie DORNENREICH, dacă s-ar fi prezentat într-un efectiv ceva mai complet. Concertul DORNENREICH a şi fost conceput ca un fel de epilog al primei zile a festivalului, trupa austriacă urmînd să cînte pe „scena acustică”. Care era de fapt aceeaşi scenă pe care au cîntat toate celelalte formaţii, adică singura scenă existentă.

În noaptea adîncă ce căzuse între timp peste pădurea de brazi s-au insinuat aşadar pe scenă Eviga şi the other guy, cum ar zice Seinfeld, primul cu o chitară acustică, celălalt cu o vioară. Multă lume n-a fost curioasă de ei, dar nici că nimeni n-a auzit de DORNENREICH în România nu s-ar putea spune. Duoul a cîntat nu numai de pe In luft geritzt, care s-a născut gata acustic, ci şi de pe alte albume (de exemplu ultimul). Eviga a făcut-o într-o manieră atît de dramatică, încît ziceai că recită din Rilke. Cu toate acestea, după vreo patru cîntece producţia a devenit cam repetitivă. Poate că de vină era ora înaintată, deşi cred că a lipsit mai degrabă intimitatea necesară pentru ca o astfel de muzică să-şi facă efectul.

DORNENREICH

Cîştigători la categoria „surpriza zilei de vineri” au ieşit THE FORESHADOWING din Italia. Ei au cîntat ultimii pe „scena mare”. Chestia e că pînă la OST, idee n-aveam cine sînt THE FORESHADOWING şi ar fi putut să fie trupa ce trebuie suportată pînă să înceapă DORNENREICH. N-a fost aşa, dimpotrivă, concertul THE FORESHADOWING a fost mai atractiv decît cel de după. THE FORESHADOWING nu va revoluţiona probabil niciodată genul gothic-doom, dar măcar se pricepe la el. Plus că la OST au fost singurii care au cîntat aşa ceva. Vocea profundă a lui Marco Benevento face mult pentru a vinde muzica THE FORESHADOWING. Băieţii au apărut pe scenă într-o costumaţie neagră, care a mers foarte bine atît cu noaptea, cît şi cu doom-ul. Au încheiat cu Russians de Sting, care – spre deosebire de multe alte cover-uri metalice fără nici un sens, făcute în ultimii ani după piese pop şi new wave – a sunat foarte fain.

THE FORESHADOWING

Marele merit al OST Mountain Fest-ului, din punctul meu de vedere, e că adună crema undergroundului metalic românesc. Trupele româneşti nu apar aici într-o poziţie subordonată, ca opening acts sau ca umplutură ci constituie substanţa festivalului. Pe vineri, crema aceasta a fost reprezentată de TAINE. Trupa a dat cel mai complet concert al zilei şi a reuşit să adune cel mai numeros public. Frumos. Concertul a fost suficient de lung încît să cuprindă întreaga lor activitate – de la Love And Hate la o piesă instrumentală nouă – şi a fost singurul cu proiecţii video. S-a cîntat şi Cosmos – probă de curaj – dar mai mult mi-au plăcut Three Days In Darkness şi The Genius Way. Pentru The Devil Inside a urcat pe scenă Fane, zis Gizăs, zis Bufnitz, zis„ăla de la Metalhead”, zis „ăla de la DWARF PLANET”, zis „ăla de la KISTVAEN” – mă rog, el. Tare-mi vine să spun că ar fi fost bine să cînte în toate piesele. Dacă la o trupă îţi plac mai mult părţile instrumentale decît cele vocale, înseamnă sau că instrumentiştii sînt foarte buni, sau că vocalistul nu este la înălţime. În cazul TAINE sînt valabile ambele.

TAINE

DAMNED SPIRITS DANCE au futut vremea cu „technical problems” şi în timpul care le-a rămas au cîntat la mare repezeală trei, maximum patru piese. În plus, trăiam cu impresia că trupa operează cu un show complex, că au nişte alter egouri scenice [vezi aici un interviu recent cu trupa], pentru ca la Râşnov să apară ca şi cum tocmai ar fi coborît din microbuz. Cîntăreţul a arătat ca o clonă Eddie Vedder. Pentru o trupă punk ar fi fost suficient, dar muzica rasată DAMNED SPIRITS DANCE are nevoie de mai mult pentru a se putea desfăşura. Concertul DSD a fost un eşec. Păcat.

DAMNED SPIRITS’ DANCE

PIATRA au avut şi ei un public destul de numeros – mai ales prin comparaţie cu DAMNED SPIRITS DANCE – de unde deduc că au fani. Eu nu sînt unul dintre ei şi nici nu vreau să pretind că aş fi. Îmi dau seama că sînt mai buni decît BUCIUM sau ASHAENA, dar, sincer, nu e greu să fii mai bun decît BUCIUM sau ASHAENA.

PIATRA

ACTION BASS TOM BAND e trupa care nu ştiu ce dracu’ a căutat la Râşnov. Action Bass Tom – adică vocalul, deşi nu sînt convins că se numeşte aşa – a purtat un tricou TANKARD şi a predicat despre bere. Ce potrivire! Nu că muzica ACTION BASS TOM BAND ar fi neapărat rea, dar face ca pînă şi TANKARD să sune a RIVERSIDE. Meritau parcurşi pentru asta cei 1400 de km pînă în România? Bine că Tom nu ştie româneşte, că părea un băiat simpatic şi n-aş vrea să-l supăr.

ACTION BASS TOM BAND

Pe CD, muzica PUT SOLNCA nu este lipsită de anumite rafinamente, pe scenă însă este. Live, PUT SOLNCA e un fel de variantă rusească de EKTOMORF, adică varianta rusească a variantei maghiare de SEPULTURA. Acum, la ce muzică scoate în ultima vreme SEPULTURA lui Kisser, SOULFLY şi CAVALERA CONSPIRACY nu e rău că cineva face muzică SEPULTURA bună, indiferent dacă se numeşte EKTOMORF sau ПУТЬ СОЛНЦА. Era clar că Miron a văzut prea multe la viaţa lui pentru a se lăsa intimidat de lipsa de entuziasm a spectatorilor, aşa că show-ul a avut tracţiune şi dacă PUT SOLNCA n-ar fi cîntat imediat după THE WAY OF PURITY, poate că ar fi lovit mai tare.

PUT SOLNCA

SPECTRAL săracii au trebuit să facă death metal-ul să pară convingător în soarele strălucitor de după masă. Faptul că au reuşit spune multe despre ei. Trupa arată ca una de studenţi şi nu m-aş mira să fie. Studenţi. La Universitatea Schuldiner.

SPECTRAL

KA GAIA AN a avut onoarea să deschidă ediţia din 2011 a festivalului. A făcut-o cu un spici despre vitejii traci trăitori în tărîmul de mijloc. Sau aşa ceva. Eu am crezut că acolo locuiesc hobbiţi. The dacs come from the tracs, cum zice Ion Iliescu şi the tracs come from the hobbits. În rest, cînd KA GAIA AN sună bine, sună cam ca BUCOVINA, cînd sună rău, sună foarte rău.

KA GAIA AN

Despre (dez)interesul publicului nu prea merită vorbit. Mai ales că a făcut-o foarte la obiect Cel Cu Multe Nume într-un articol publicat pe Metalhead (v. Întrebare către public. De ce nu ne pasă?). Suficient de zis că la festivalul Rock pe Mureş de la Arad se adună mai multă lume. E adevărat că acela-i gratis.
Sîmbăta a fost ziua de glorie a festivalului – cu măreţul KEEP OF KALESSIN pe post de headliner, cu E-FORCE pe post de post-headliner şi cu o selecţie de trupe româneşti de prima mînă, ce a inclus DELIVER THE GOD, L.O.S.T., SPIRITUAL RAVISHMENT şi MEDIOCRACY. Faptul că n-am amintit de celelalte – APA SÎMBETII, TRUE MIND şi BOLTHARD – n-are legătură cu nici o judecată de valoare. Explicaţia e că – ba din motive obiective, ba din motive subiective – n-am fost acolo la concertele lor. Sorry. LAONLYNESS face parte, ce-i drept, dintr-o categorie mai specială.

Dintr-o categorie mai specială face parte şi WINTERHORDE. Trupa e una dintre cele mai plictisitoare formaţiuni de black metal din univers. WINTERHORDE are un clip – pentru piesa Hunting The Human, pe care a cîntat-o şi la Râşnov – în care apare foxy lady Angel Ogasta, dar în afară de asta nu văd ce altă scuză mai au pentru a exista. Poanta e că Morgenrot a cîntat pe o korguţă roz ce părea împrumutată de la Avril Lavigne. Deşi Avril parcă n-are clăpar. Sau are? Şi pentru ce poartă Morgenrot, un muzician dintr-o trupă israeliană, un nume ce duce cu gîndul la Nietzsche? Poate pentru a epata burjoazia din Israel. Mi s-a mai năruit în orice caz o prejudecată – că o formaţie de black metal din Orientul Mijlociu trebuie să fie cu necesitate interesantă.

WINTERHORDE

O faină doză de brutalitate s-a dovedit a fi concertul DELIVER THE GOD. Genul acesta de metal „modern” – metalcore, pre numele lui mai cunoscut – sună întotdeauna bine live, cînd e bine făcut, la fel cum sună ieşit din comun de plictisitor cînd e prost făcut. Mie DELIVER THE GOD mi-a plăcut. Mai mult decît PUT SOLNŢA, de exemplu.

DELIVER THE GOD

Dacă cineva a făcut greşeala să citească ce am scris despre Remains Of Pain, a înţeles probabil că n-am căzut pe spate de la album. Nu vreau să retractez nimic, dar concertul L.O.S.T. a fost bun. Cine ştie, poate piesele L.O.S.T. îşi arată adevăratele virtuţi pe scenă. Combinaţia de densitate – death-sitate, ca să fiu spiritual – şi de feeling, de groove, a funcţionat foarte bine live. Mai ales în cazul unor piese ca Becoming A Lie şi This Is My Life. În plus, cînd mi se întîmplă să recunosc imediat piesele de pe un disc pe care nu l-am mai ascultat de luni de zile, tind să pun asta pe seama meritelor muzicii, nu a memoriei personale. Au cîntat şi ei cam două treimi din album – au mai fost O viaţă, Victims, One More Time , Remains Of Pain – plus Independent. Să nu mai zic că vocalistul L.O.S.T. este un tribut adus metalului – poartă numele unui muzician de la SLAYER şi arată parcă ar fi suplinitor în AMON AMARTH.

L.O.S.T.

Oare dacă n-ar exista CONVERGE, ce muzică ar cînta MEDIOCRACY? Bănuiesc că una foarte asemănătoare cu cea pe care o cîntă acum. Căci nu poţi cînta ca MEDIOCRACY decît dacă o faci din inimă [citeşte aici un interviu recent cu trupa]. From your grim heart. A fost o potrivire ciudată că au cîntat imediat după SPIRITUAL RAVISHMENT, căci nu-i chiar nejustificat să te gîndeşti la cele două trupe ca SPIRITUAL RAVISHMENT şi MEDIOCRACY – ambele au debutat în 2010, ambele practică un stil grindcore-esc, ambele o fac la un nivel foarte înalt etc. SPIRITUAL RAVISHMENT a fost, de altfel, în aceeaşi formă ucigaşă ca ultima dată cînd i-am văzut. Se pare că asta e forma lor, indiferent dacă prestează noaptea într-un club sau ziua în aer liber. Sebastian Stancu are aceeaşi atitudine de Anselmo’s got nothing on me şi pe o micro- şi pe o macro-scenă. Parcă de data asta n-a fost Fukushima Nuclear Samurai. Au fost însă bineînţeles Evil Activities şi Hectic. Ce să zic, mi-am cumpărat un tricou SPIRITUAL RAVISHMENT.

SPIRITUAL RAVISHMENT

Live, MEDIOCRACY dă impresia mai degrabă de hardcore decît de metal. Vreau să spun că se mişcă la un nivel de intensitate pe care metalul rar îl atinge. Şi nu mă refer la intensitatea muzicală, ci la cea emoţională. Cine nu aude din muzica asta decît zgomotul, nici nu-şi poate închipuie cît sentiment, cîtă pasiune se ascunde de fapt sub crusta respingătoare a brutalităţii. Ca şi cum riffurile n-ar avea decît o funcţie purificatoare, de distrugere a oricărei falsităţi, ipocrizii, minciuni, pînă în punctul în care, la limita unui urlet nearticulat, autenticitatea şi sinceritatea rămîn singurele posibilităţi.

Asta, aşa, la nivel subiectiv. La un nivel mai concret, MEDIOCRACY a cîntat cîteva piese de pe albumul său de debut (Answers, Changes, Suffocation etc.) şi cîteva care nu sînt acolo. La nivelul mesajului, a măcelărit fără jenă cîteva vaci sacre – în speţă religia şi educaţia (by force). În timpul piesei Changes Viez a ieşit cu microfonul în public – mişcare curajoasă, considerînd că scena era îngrădită.

În timpul concertului MEDIOCRACY au urcat pe scenă membrii SPIRITUAL RAVISHMENT şi DELIVER THE GOD pentru a cînta împreună Nazi Punks Fuck Off. Au apărut de atunci pe internet o serie de comentarii pe tema asta, din care se vede că multă lume de la noi consideră antifascismul sau o manifestare de political correctness sau, dacă omu’ e mai citit, de comunism. Adică, dacă eşti antifascist trebuie să fii în mod necesar ipocrit sau idiot. Păi, cum eu tot sînt un comunist politically correct, zic că acela a fost unul dintre momentele mari ale festivalului. Bine că a fost filmat.

MEDIOCRACY

Dacă e adevărat că cei de la KEEP OF KALESSIN sînt staruri rock în Norvegia [citeşte aici un interviu recent cu trupa], n-au ajuns în poziţia aia din greşeală. Şi cred că vor ajunge şi mai departe. Cred că în străduinţa sa de a aduce black metal-ul în mainstream, KEEP OF KALESSIN a recuperat ceva din forţa originară a heavy metal-ului, care lipseşte într-adevăr de la majoritatea trupelor din ziua de azi, indiferent cît de brutale sau extreme ar fi. Poate că Obsidian a avut totuşi în cap o idee cînd a spus că n-a mai auzit o trupă bună de vreo zece ani. Efectul show-ului KEEP OF KALESSIN a fost asemănător cu ceea ce trebuie să fi simţit lumea la primele concerte IRON MAIDEN şi JUDAS PRIEST.

Cum era de aşteptat, KEEP OF KALESSIN s-a concentrat ultimele două albume. Sînt şi cele mai bune. Concertul a fost construit aşadar în jurul unor piese precum Kolossus, Ascendant, Judgement sau The Awakening. Nu s-a sfiit să prezinte nici The Dragontower, care este desigur un scuipat pe faţa imaculată a black metal-ului. Pe de altă parte, pentru ca nici puriştii să nu ajungă în pragul sinuciderii, a cîntat şi Come Damnation de pe EP-ul Reclaim.

KEEP OF KALESSIN

În urma unei schimbări de program, E-FORCE a ajuns să cînte ultima. Majoritatea lumii a plecat după KEEP OF KALESSIN, dar era de aşteptat şi asta. Unii au făcut-o probabil din dezinteres, alţii de oboseală. Am cedat şi eu după vreo patru piese – dintre care două au fost Lobotomized şi Psychopath – deşi muzica tehnică şi rafinată a lui Eric Forrest ar mai fi meritat un efort. Mai ales că, dacă se poate avea încredere în informaţiile de pe net, erau şanse să cînte şi VOIVOD.

E-FORCE

Ce n-am văzut duminică la OST – MALPRAXIS. Sorry, din nou. De ce am rîs duminică la OST – de AKRAL NECROSIS. Dacă a existat cîndva o perioadă în care vopsitul pe corp(se) n-a părut ridicol, ea a trecut. Îmi place cum în Slay The Whore – deşi nu garantez că piesa a făcut parte din programul de la Râşnov – Octav cîntă Slay the FUCKING Whore. Ca nu cumva cineva să-i acuze de fineţe. Din punct de vedere muzical însă, AKRAL NECROSIS a fost mai bună decît WINTERHORDE. Ce-i al lor e al lor. De ce nici măcar să rîd n-am avut chef duminica la OST – de !NSULT din Polonia. Normal că metal „alternativ” înseamnă variantă de DEFTONES şi mă întreb deja dacă activitatea milioanelor de copii nu e un preţ prea mare de plătit pentru existenţa originalului. Ţin minte că !NSULT a cîntat o piesă intitulată Vagina dentata. Poate era despre Tori Amos.

AKRAL NECROSIS

După cîte ştiu, EUFOBIA concertează mult în România, dar eu acum i-am văzut prima dată. Am văzut în schimb anul trecut o altă trupă bulgărească, LAST HOPE, şi, judecînd după acestea două, rockul este pe mîini bune în Bulgaria. EUFOBIA a fost cea mai old-school trupă de death din tot line-up-ul OST Mountain Fest-ului şi după atîtea chestii new-school au sunat aproape exotic. Au avut şi ei nenorocul să cînte pe lumina zilei în faţa a vreo douăzeci de oameni, dar şi-au făcut treaba bine.

DEATHDRIVE a readus hardcore-ul în peisaj şi împreună cu acesta dinamismul caracteristic genului. Nede a fost al doilea vocalist care a ieşit cu microfonul în public. A fost în general multă mişcare pe scenă, dar trupa a găsit timp să-şi advertizeze puţin şi CD-ul şi DVD-ul. Sper că le-a cumpărat cineva. Cum eu am de o vreme albumul War Within – hélas, necumpărat – am reuşit să recunosc piesele Funeral, Circular Serpent, Metamorphose şi Remains Of The Day. S-ar putea să nu fi fost singurele de pe album, dar mai mult nu mă ajută memoria.

DEATHDRIVE

Invers decît în cazul L.O.S.T., am rămas cu impresia că SINCARNATE sună mai bine pe disc decît live. Mă rog, nu este o muzică foarte simplă şi nici uşor de urmărit în concert. Acele deep shadows şi brilliant highlights care caracterizează albumul As I Go Under nu s-au făcut simţite decît poate la Unbearable Lightness Of Guilt. Nu ştiu dacă am mai zis-o, dar este unul dintre cele mai bune titluri de melodii ever. Celelalte piese – Song Of Eternal Return, On Earth, The Furthest, Getting Over Jocasta – s-au risipit cumva în aer. M-am bucurat însă că au scos una (Sincerely Yours) şi din cufăraşul pe care scrie On the Procrustean Bed. Noaptea cea mai adîncă să învăluie de acum înainte toate concertele SINCARNATE, asta le doresc. Şi un sound mai solid.

SINCARNATE

METHEDRAS s-au prezentat ca nişte acrobaţi ai thrash-ului. Concertul lor a avut un ritm absolut demenţial, urmare, în parte, a unui truc destul de simplu – nu au făcut pauză între melodii. Dar deloc. Parcă ai fi ascultat Reign In Blood de două ori una după alta. Asta aproximează destul de bine şi durata concertului. Partea proastă e că în masa asta sonoră era destul de greu să mai distingi piesele. Pînă m-am prins că tocmai trudesc la Davidian s-a şi terminat. Ce să zic, n-a fost cel mai reuşit cover ce l-am auzit vreodată. Trupa a avut un succes atît de fulminant, încît la capăt a mai cîntat o dată Civil War (nu aia a lu’ GUNS N’ ROSES). E drept că Claudio, vocalistul, n-a precupeţit nici un efort în acest scop. Nu s-a mulţumit să organizeze cu publicul diferite jocuri de societate – rămîne în amintire un crowd splitting foarte reuşit – dar s-a dedat el însuşi la un crowd surfing, organizat cu concursul a vreo şapte oameni. M-am rugat la Dumnezeu să nu cadă peste gardul din jurul scenei. N-a căzut. (For the record, în afară de cele două piese amintite, METHEDRAS a mai cîntat: Circle Of Fire, TDKM, Flag Of Lie, Slave Your Mind, On My Knees, Katarsis, Vermination şi Subversion).

METHEDRAS

Am stat o vreme destul de descumpănit şi n-am înţeles ce lipseşte concertului FEN. Ceva lipsea, da’ serios. Pînă la urmă răspunsul mi-a fost dat: clăparul. În această versiune puritană, piesele FEN puteau fi considerate, după gust, ciudate sau dezamăgitoare. Eu aş merge mai degrabă pe ciudat, deoarece membrii FEN au dovedit şi aşa că sînt muzicieni serioşi. Maniera lor reţinută de a cînta – au fost trupa care a comunicat cel mai puţin cu publicul – era de natură să impună respect. În plus, în loc să forţeze albumul Epoch, ce a apărut nu demult, au oferit o sinteză cuprinzătoare a operei lor de pînă acum. De pe Epoch n-au intrat în program decît două piese (The Giblet Elms şi Of Wilderness And Ruin), în timp ce de pe Malediction Fields au cîntat trei (Exile’s Journey, As Buried Spirits Stir şi A Witness To The Passing Of Aeons). Preţ de o piesă (The Gales Scream Of Loss) au reuşit să evoce şi EP-ul de debut. Pe la A Witness To The Passing Of Aeons ar fi început să funcţioneze magia FEN, dar la momentul acela concertul era deja pe sfîrşite.

FEN

Ceva a lipsit şi din concertul NEGURĂ BUNGET, dar în cazul acesta ar fi mai greu de explicat ce. Bine că n-a fost primul concert NEGURĂ la care am fost, aşa ştiu măcar că sînt capabili şi de mai mult. La Râşnov ceva nu s-a legat. Cred că aşa s-ar putea descrie cel mai bine situaţia: erau prezente toate elementele, dar nu s-au legat într-un ansamblu organic. Era şi mai evident la piese mai vechi, ca Hora Soarelui. Cele de pe ultimul album – Pământ sau Dacia Hiperboreană – au trecut ceva mai bine, dar puteai să ai şi aici impresia că nu NEGURĂ se află pe scenă, ci o trupă-tribut care încă nu şi-a intrat în formă.

La OST am avut însă ocazia să văd că NEGURĂ are fani. Din ăia adevăraţi. Ba nu m-aş mira să aibă şi ceva groupies. Într-un punct, cînd Agerul P. a zis ceva despre stelele de pe cer, o astfel de grupoidă a urlat într-un acces de entuziasm (posibil autoindus): „Nu sînt stele pe cer, voi sînteţi stelele!” Prea bună faza pentru a nu fi păstrată pentru posteritate. Aş fi curios, pe de altă parte, ce impresie au avut membrii FEN – fani NEGURĂ declaraţi – despre concert.

NEGURĂ BUNGET

Poate că DIN BRAD a sunat mai bine. Din păcate n-am avut posibilitatea să verific.

Probabil că puţină lume a ascultat în ultimii douăzeci de ani ONSLAUGHT cu aceeaşi dedicaţie ca SLAYER sau KREATOR, dar asta nu înseamnă că trupa nu e în felul ei o legendă a thrash-ului. ONSLAUGHT îşi trăiesc acum a doua tinereţe, sînt chiar mai buni decît în prima lor tinereţe, atrag probabil mai multă lume decît în anii optzeci, au scos anul trecut un album überadrenalinizat, thrash-ul este din nou la modă etc. etc. Din toate aceste motive, ONSLAUGHT a fost alegerea perfectă pentru a headline-ui ultima zi de festival.

Dacă băieţii de la METHEDRAS au rămas acolo, au avut ce învăţa. De exemplu, că rapid şi brutal poate să fie oricine, dar nu oricine ştie să scrie melodii memorabile. Adevărul e că şi ONSLAUGHT au învăţat asta în ultimii ani. Este un lucru foarte bun că nu încearcă să-şi exploateze trecutul optzecist, deoarece nu pentru piese ca Let There Be Death şi Metal Forces merită ascultaţi, ci pentru Killing Peace, Sounds Of Violence sau Code Black. În contextul ultimelor însă, sună bine şi primele, aşa simpliste şi sălbatice cum sînt.

ONSLAUGHT

Fără concluzii. Sper să fie OST Mountain Fest şi anul viitor.

Gabriel Szünder

Sursa: www.carteadenisip.ro